În 1946, un bătrân care edita o revistă în Buenos Aires a primit un manuscris de la un tânăr pe care nu-l întâlnise niciodată. Povestea era despre un frate și o soră care locuiau într-o casă care era încet preluată de ceva ce nu puteau vedea. Nu s-au opus. Au curățat o cameră și apoi alta a devenit a lor. Au gătit cina, iar apoi bucătăria a devenit a lor. Nu au văzut niciodată ce lua casa. Știau asta doar după camerele în care nu mai puteau intra. Bătrânul a citit-o o dată și a publicat-o imediat. A recunoscut lucrul din poveste pentru că și-a petrecut toată viața scriind despre același lucru din cealaltă parte. A scris despre labirinturi. Tânărul scria despre case. Amândoi scriau despre arhitectură care conține mai mult decât intenționa arhitectul. Tânărul era Cortázar. Nu știa că bătrânul îl va publica. Bătrânul nu știa că tânărul va deveni cealaltă jumătate a unei literaturi pe care niciunul dintre ei nu ar fi putut-o construi singur. Casa era deja ocupată înainte ca oricare dintre ei să ajungă. Au notat doar ce au găsit înăuntru.